Dumnezeu a fost creat de un roman

Sîntem prizonierii propriei carcase de carne în care trăim, şi asta mă doare cîteodată (bineînţeles, atunci cînd îmi amintesc că am un suflet). Asta e condiţia tragică a fiinţei umane: că nici măcar nu e conştientă 100% din timp de propria condiţie. Am ajuns să cred cu tărie că sufletul, adică tot ceea ce ne defineşte umanitatea, conştiinţa, e momentan prinsă în acest maldăr de carne care vrea să mănînce, să se cace, să se pişe, să facă sex, să doarmă şi să bea apă. Singura diferenţă între mine şi credinciosul adevărat e că, din păcate, nu mă iluzionez că sufletul ăsta, fărîma asta de umanitate, de divin din noi, se duce undeva mai departe după ce se eliberează de închisoarea trupului. Cred că moare odată cu el, şi de asta e mai cumplită situaţia noastră, a oamenilor, faţă de cea a oricărei vieţuitoare de pe Pămîntul ăsta, oricît de mult le-aş iubi pe ele (în detrimentul javrelor cărora le place să se numească pe sine înşişi oameni): unii, cel puţin, îşi realizează condiţia de muritori. Şi adevărul e că trebuie să fiu cinstit, cred că orice vieţuitoare, de la furnică la papagal, de la delfin la struţ, de la leu la găină, dacă i s-ar conferi conştiinţă de sine, ar înnebuni instantaneu. Am fi o planetă de fiinţe deopotrivă internabile, am fi o uriaşă planetă-ospiciu.
Însă omul, bietul de el, ce putea să facă mai bine ? A făcut o şmecherie. Cred că Dumnezeu a fost inventat de un român. Numai nouă putea să ne treacă prin cap ideea asta genială: să ne salvăm sufletele după moarte, pentru că, nu-i aşa, ne asigurăm eternitatea (indiferent dacă e înflăcările Gheenei sau în grădinile Raiului, spune-I cum vrei, tot eternitate se cheamă ! Cam la fel ar răspunde şi Becali despre originea banilor lui: nene, ce mai contează, sînt bani ?). Probabil că şi animalele, dacă ar fi investite cu conştiinţă, şi-ar inventa religii. Cît de haioasă ar fi lumea: închipuiţi-vă dumnezeul uliilor versus dumnezeul găinilor într-o încleştare finală ! (o să se facă şi film, vă spun eu)
Pentru că asta este singura noastră reacţie de apărare: tot ce-am putut să facem mai bun ca să nu înnebunim la gîndul morţii a fost să inventăm o iluzie totală şi minunată totodată căreia îi cad şi eu pradă cîteodată. Pentru că e mult prea la îndemînă, e mult prea tentant să-ţi închipui că cineva are grijă de tine în orice moment dacă te rogi suficient de mult la el/ea, că va avea grijă de tine, mai mult de atît, şi după moarte, mai precis întreaga eternitate (în anumite condiţii, bineînţeles; cam ca scrisul ăla mic, mic de tot, cu font de 3, de pe contractele de leasing, unde te obligi să le pui la dispoziţie nişte bilete la ordin în alb). Şi aşa am dat două lovituri într-una (pe principiul blender şi mixer într-unul singur sau aspirator şi vibrator într-unul J): am rezolvat şi problema insolvabilă a morţii şi am instaurat şi morala în lume, absolut necesară dacă nu vroiam să trăim exclusiv într-o lume de animale cu înfăţişare omenească.
Adevărul e că mi-ar plăcea să existe, mi-ar plăcea să se pogoare asupra mea lumina divină, mi-ar plăcea să văd că într-adevăr atîţia indivizi care nu pot şi nu ştiu să facă altceva decît rău vor fi pedepsiţi după o scurtă viaţă de huzur pe spatele altora şi pe sîngele altora, pentru o eternitate, că cei buni vor fi răsplătiţi, din nou, în eternitate, indiferent de cît trag în viaţa asta mizeră; e atît de tentant, e ca şi cum te-ai întoarce acasă într-o noapte geroasă de decembrie şi ai găsi casa caldă, bradul împodobit şi pe Moş Crăciun (sau Angelina Jolie, mă rog, ar fi cam acelaşi lucru) aşteptîndu-te în prag să-ţi desfacă el (ea) cadourile. Dar, haideţi să fim serioşi ! Haideţi să nu mai acceptăm cu atîta uşurinţă asemenea ipoteze halucinante, doar pentru că ne convin ! Cu toţii ştim că Moş Crăciun nu există…, atunci ?
E atît de uşor să cazi în drogul ăsta, pentru că asta e, nu e nici o diferenţă între drogaţii care consumă Ecstacy ca să-şi asigure măcar acum o fărîmă de fericire şi creştinii de duminică. Creştinii îşi procură drogul în fiecare duminică la slujbă, cîteodată uită să-l mai ia şi intră în sevraj, dar atîta vreme cît drogul ăsta se va vinde legal în biserici sub forma tainelor şi împărtăşaniei şi predicilor, de către cei mai importanţi dealeri de iluzii, preoţii, liniştea sufletească a întregii lumi e asigurată: cineva acolo sus lucrează pentru tine. Nu e nici o diferenţă din punctul ăsta de vedere între comunism şi creştinism: amîndouă lucrează cu cea mai periculoasă materie, cea mai explozivă, aş spune, dintre toate: capacitatea de a se autoiluziona a sufletului omenesc.
Şi e normal că nici una dintre aceste ideologii nu s-au putut suporta una pe alta, aşa cum două săbii nu pot sta în aceeaşi teacă: nu sînt decît două faţete ale aceluiaşi discurs; fireşte că una o consideră pe cealaltă total ilegitimă şi imorală, pentru că lucrează pe acelaşi “target”, au acelaşi public-ţintă, mai precis lucrează cu acelaşi material al clientului. Şi cum materia primă e cam puţină… e bătaie mare pe vieţile şi pe banii voştri.