Am dat, din greseala, peste o emisiune in care aparea Danieliuc. Mǎ uitam la TVR 1, la o emisiune cu Tabǎrǎ, şi am realizat cîtǎ amǎrǎciune are în glas omul ǎsta şi cît de bolnavǎ şi nedreaptǎ e societatea în care trǎim.
Cînd a venit revoluţia am crezut efectiv, cǎ l-am apucat pe Bǎrbosu’ (cei care ma cunosc stiu la cine ma refer) de un picior. În vieţile fiecǎrui om pe care îl cunosc, de la adult, la adolescent, Revoluţia a însemnat punctul zero. Şi mǎ încǎpǎţînez sǎ o scriu cu R mare pentru cǎ şi acum o parte din mine refuzǎ sǎ creadǎ altceva.
Ca, pe mǎsurǎ ce au trecut anii, sǎ constatǎm cǎ nu e chiar aşa. Pentru unii a fost momentul zero, pentru cǎ aceia chiar au fost dispuşi sǎ ia viaţa de la zero, sǎ înceapǎ sǎ clǎdeascǎ ceva, orice, ce au considerat ei cǎ e valoros şi semnificativ la momentul respectiv. Pentru alţii, nu a fost decît cel mai mare prilej pe care l-au avut vreodatǎ. A fost cel mai bun moment de speculat cu care s-ar fi putut vreodatǎ întîlni şi au fǎcut-o cu un sînge rece şi o luciditate de care ceilalţi, ǎştia mai prosti, nu am fi putut da dovadǎ vreodatǎ. Şi ce a urmat ştie toatǎ lumea: în primul rînd, o inversare a valorilor, o inversare sǎlbaticǎ, ca sǎ fim foarte cinstiţi. Şi aici ma refer si la Danieliuc, la oamenii care au fost „cineva” în perioada Ailaltǎ (ca sǎ-i spunem cumva) – oameni care au contat şi au fǎcut ceva pentru culturǎ, sau cum dracu’ i-o spune. Se simte dezamǎgirea şi frustrarea în vocile multora, şi pe bunǎ dreptate: pentru cǎ societatea asta „nouǎ” construitǎ dupǎ `89, nu a mai ţinut cont de nimic. Cînd am decis cǎ acesta e punctul zero, a fost un fel de zero absolut, au murit odatǎ cu 22 decembrie 1989 toate valorile de care ne mai agǎţam cu o palǎ speranţǎ în comunismul de rahat prin care am trecut: Europa liberǎ, actorii, regizorii, puţini scriitori „ne-angajaţi”, puţini profesionişti care îşi fǎceau treaba cum puteau ei mai bine chiar în condiţiile acelea. Totul a fost aruncat la gunoi, tǎvǎlit în uriaşul compactor care s-a chemat „societatea de tranziţie”. Şi, dupǎ cei 20 de ani obligatorii ai lui Brucan, ai fi crezut cǎ am terminat-o mǎcar cu tranziţia, cǎ am fost în stare mǎcar sǎ ne curǎţǎm un pic clasa „conducǎtoare”, cǎ altfel nu am cum sǎ-i spun. Rezultatul: zero. O luǎm de la capǎt la fiecare alegeri, ca un Sisif îndobitocit de prostie, cu o incredibilǎ lipsǎ a simţului de auto-conservare. Ai zice cǎ populaţia asta (pentru cǎ popor nu este, nu îndeplineşte condiţiile minimale ale definiţiei de dicţionar – adicǎ conştiinţǎ şi unitate socialǎ) vremelnic trǎitoare pe aceste locuri, nu are alt scop superior în existenţa sa decât auto-distrugerea. Pînǎ şi din punctul de vedere al natalitǎţii, stǎm remarcabil din acest punct de vedere. Iar cei care au un dram de conştiinţǎ şi raţiune nu se gîndesc decît la cum sǎ plece mai repede.
Întorcîndu-ne la vorbele lui Danieliuc: am fǎcut o pastǎ informǎ din tot ce a însemnat valoare şi non-valoare înainte de `89, de fapt, şi dupǎ s-a petrecut exact acelaşi lucru. Concret vorbind de filme, el compara ce se difuzeazǎ dintre filmele fǎcute înainte de Revoluţie pe la televiziunile româneşti de astǎzi: joi unul, vineri celǎlalt, fǎrǎ nici cea mai micǎ apǎsare. Joi fiind cel al unui lingǎu de curte de-al lui Ceauşescu, care n-a fǎcut altceva decît sǎ respecte politica oficialǎ ca sǎ treacǎ de cenzurǎ şi sǎ mǎnîncǎ şi gura lui o pîine mai albǎ decît a altora; vineri, filmul unui amǎrît care a avut coloanǎ vertebralǎ, care chiar a vrut sǎ facǎ artǎ în ţara asta blestematǎ şi îngropatǎ definitiv.
Asta e „marea” dilemǎ moralǎ cu care ne confruntǎm: nu sîntem în stare sǎ ne luǎm repere profesionale, morale, sǎ construim modele viabile. Ne-am înlocuit orice urmǎ de scarǎ de valori cu piţipoance, sexy brǎilence şi tarafuri rome, iar televiziunea de culturǎ cu cea mai mare audienţǎ este OTV, care va da urmǎtorul preşedinte.
Fenomenul, început acum cîtiva ani buni (mai ţineţi minte cînd la Teo apǎreau numai burtoşi pǎroşi şi întunecaţi pe post de artişti, iar PRO TV avea program special de dǎnţuit din buric pe la 5 dupǎ-amiazǎ, ca şi pe Acasǎ la prinz?), pǎrea a se fi calmat. Dar nu, vorba cîntecului, Jana nu e moarta, Jana se transformǎ. Se pare cǎ „boborul” vroia mai mult decît atît, sau în orice caz, într-o formǎ mai rafinatǎ, aşa cǎ au urmat epoca Elodia (fenomenul Magda Ciumac) şi epoca Nikita, şi de-abia apoi au venit adevǎratele staruri porno, care de care mai înfipte în penisuri de fotbalişti, sǎ ne vorbeascǎ despre adîncimile nietzcheene ale nefiinţei.
Iar în tot acest timp, televiziunile au fǎcut un adevǎrat efort civilizator, comparabil numai cu urmele de neuitat pe care conquistadorii spanioli le-au lǎsat în carnea bǎştinaşilor. Scopul final fiind unul singur: exterminarea ultimului neuron al telespectorului, îndobitocirea lui ultimǎ, transformarea gospodinei primordiale (simbolul populaţiei româneşti dupǎ Revoluţie) în zombie cu telecomandǎ.
Nu am crezut niciodatǎ în teoriile conspiraţioniste (cu excepţia celor legate de Revoluţie), dar chiar încep sǎ cred cǎ toate astea nu au fost cu totul întîmplǎtoare, pentru cǎ au avut un rezultat foarte concret, care se vede la fiecare alegeri. Ce faci cu o masǎ de populaţie sǎracǎ, în profundǎ derivǎ moralǎ, a cǎrei cea mai ieftinǎ distracţie este televizorul – o tîmpeşti, bineînţeles, dacǎ se lasǎ. Şi s-a lǎsat din momentul în care România a avut cea mai mare ratǎ de penetrare din Europa a televiziunii prin cablu, din momentul în care aţi avut cu toţii ocazia sǎ vedeţi antene parabolice agǎţate de casele din paiantǎ luate la inundaţii de ape. Acum am sǎ zic şi eu ca Basescu – bani de asigurare nu au avut, dar de plǎtit abonamentul la cablu, da.
Aş putea sǎ perorez la nesfîrşit pe marginea cauzelor care au condus aici, însǎ cea mai la îndemînǎ dintre ele este tot comunismul. Sau mai precis frustrarea uriaşa pe care a simţit-o 20 de ani o întreaga populaţie cǎreia i s-au servit 2 ore de program TV cu linguriţa pe zi, şi acelea saturate de imaginea unei curve de garǎ cu 2 clase fǎcutǎ academicianǎ şi a unui oltean prost şi criminal (nu am nimic personal cu oltenii, e doar un fapt). Ce a urmat dupǎ Revoluţie e logic, însǎ problema e cǎ aceastǎ clasǎ politicǎ pe care cu toţii o blamǎm a fost suficient de abilǎ încît sǎ speculeze la maximum posibilitǎţile oferite de televiziune şi „ziariştii” suficient de idioţi încît sǎ creadǎ cǎ ei fǎceau presǎ, cînd, de fapt, politicienii îi „fǎceau” pe ei. Şi uite-aşa, tot ce s-a construit în România, s-a fǎcut la televizor; n-am avut timp sǎ facem autostrǎzi sau sǎ terminǎm o staţie de epurare a apelor, astfel încît tot cǎcatul unui oraş de 3 milioane de locuitori precum Bucureştiul sǎ nu mai ajungǎ direct în Delta Dunǎrii, pe post de filtru natural în drumul spre mare, în schimb am avut la televizor: o Revoluţie, vreo douǎ manifestǎri anti-comuniste, vreo 5 mineriade, vreo 2 tururi de alegeri cu rezultate inversate etc. Toate la televizor.
Ca sǎ nu vǎ mai plictisesc, o sǎ închei cu un exemplu concludent. Pentru cǎ am uitat sǎ precizez, cǎ, de fapt, toate acestea nu au început cu manelele. „Manelizarea” este efectul tîrziu, al anilor 2000-2001, al unui alt fenomen, petrecut zece ani la rînd, început cu „Sclava Isaura”: telenovelizarea.
Prin anul de graţie 1999 (cred cǎ anul în care terminam facultatea), mǎ dusesem sǎ predau la o şcoalǎ generalǎ de cartier din Militari. Predam englezǎ şi îmi plǎcea, nu pentru cǎ mai cîştigam un ban, ci pentru cǎ era altceva. Şi predam la clasele a doua şi a cincea. Atunci am aflat şi eu cǎ, la ora actualǎ, copiii încep limbile strǎine dintr-a doua, ba unii cred ca si din clasa intii, la scolile mai cu mot. Mǎ întreb la ce le foloseşte în final, pentru cǎ eu îi vǎd şi la ieşirea din sistem, dupǎ ce şi-au dat bacalaureatul, şi tot la nivelul pe care l-am vǎzut eu la clasa a doua sînt.
Întorcîndu-mǎ la clasa respectivǎ, aveam, exact ca şi în ziua de astǎzi la facultate, o masǎ inertǎ de idioţi care veneau la şcoalǎ dintr-un singur motiv – cǎ pǎrinţii se duceau la servici şi nu aveau cu cine sǎ-şi lase odraslele în îngrijire (pentru cǎ am descoperit, dupǎ ani şi ani de iluzii, cǎ asta este de fapt, logica existenţei sistemului educaţional românesc – de la şcoalǎ generalǎ pînǎ la facultate, este un fel de înlocuitor de bonǎ şi tutore, ceva ce ţine copilul departe de televizor cîteva ore pe zi, deşi nu întotdeauna este valabil acest lucru cu tehnologia din ziua de azi), un procent de 10-20% de mediocri, care încercau, dar nu puteau şi un procent de maximum 10% care aveau toate datele din lume pentru a fi scoşi la luminǎ. Acei 10% din copiii reprezentau normalitate, erau curioşi, ascultau şi erau capabili sǎ exprime o opinie (indiferent cît de greşitǎ ţi se pǎrea ţie, ca profesor), aveau reacţie, erau asertivi, nu pasivi. Pe aceşti 10%, sistemul educaţional românesc a primit mǎreaţa sarcinǎ, din `89 încoace, sǎ-i îndobitoceascǎ, sǎ-i amestece în pasta uniformǎ de cretinism, sǎ-i bage cu capul la fund şi sǎ nu-i mai lase sǎ scoatǎ vreodatǎ capul la suprafaţǎ sau sǎ vorbeascǎ neîntrebaţi. Acesti 10% sint cea mai periculoasa specie, pentru ca ei reprezinta potentialul Cetatean, adica omul normal care pretinde sa-i fie respectate drepturile si isi respecta obligatiile fata de Cetate, in absurda lui credinta ca exista o ordine si o logica in toate astea.
Îmi amintesc în mod special de o fetiţǎ de 8 ani (şi mai erau vreo douǎ în clasǎ, la fel, dar asta strǎlucea, efectiv), care prindea absolut totul, care înţelegea regulile şi le aplica imediat, pur şi simplu, îi explicai acum un lucru, peste 5 minute putea sǎ construiascǎ un exemplu corect, care sǎ respecte regula, le explica celorlalţi cum se face, nu îi era fricǎ sǎ iasǎ la tablǎ etc. M-am uitat la finalul catalogului (unde încǎ se ţine lista aceea cu „Ce sînt pǎrinţii tǎi? Marş acasǎ şi sǎ le spui cǎ au crescut o leprǎ cu chip de om!...”) – iar la tatǎ era trecut “şomer” şi la mama “muncitoare”. Am întrebat-o: şi cine te ajutǎ la lecţii cînd ajungi acasǎ? Faci cu mama, sau cu altcineva? A rǎspuns, nu, nu cu mama, cǎ mama nu are timp. Pǎi, ce face mama? Pǎi, vine de la fabricǎ la 4, îmi face de mîncare şi dupǎ aia se aşeazǎ la televizor. Şi la ce se uitǎ? La telenovele. Şi te uiţi şi tu? Cîteodatǎ, seara, dupǎ ce îmi termin treaba, cǎ nu avem douǎ televizoare.
Am rugat-o sǎ-i trimitǎ un mesaj lu` mǎ-sa (cred cǎ i-am scris un bileţel), în care m-am oferit sǎ fac pregǎtire gratis cu fetiţa la englezǎ (pentru cǎ fetiţa avea inteligenţa, maturitatea şi capacitatea unui copil de clasa a VIII-a, dacǎ nu şi mai mult). Credeţi cǎ s-a deranjat vreodatǎ doamna mamǎ sǎ se ridice de pe canapeaua de pe care se uita la telenovele, sǎ punǎ mînǎ pe telefon şi sǎ mǎ sune? Evident, rǎspunsul este nu. Înainte de examenul de licenţǎ, cam prin trimestrul III al copiilor, am plecat din şcoala respectivǎ şi habar nu am ce s-a mai întîmplat cu ea, nici numele nu i-l mai ţin minte.
Dar o sǎ o ţin minte toatǎ viaţa pe fetiţa dintr-a II-a B, care ştia englezǎ mai bine decît toţi studenţii mei la englezǎ de anul I din ziua de azi, pe care mama a fost prea ocupatǎ ca sǎ o trimitǎ la lecţii private gratuite. Pentru cǎ se uita la telenovele.
